AEROGRAFIE

Istorie

Primul aerograf a fost inventat de Peeler si utiliza un compresor actionat manual, inventatorul brevetandu-l cu scopul “pentru pictura in acuarela si alte scopuri artistice”. Instrumentul avea o forma bruta, fiind compus din diverse piese ale anumitor obiecte ce se gaseau in atelierul uni bijutier, cum ar fi vechi surubelnite si arzatoare. A durat 4 ani de dezvoltare pana ce a fost creat un instrument utilizabil. Acesta era comercializat de Liberty Walkup care l-a initiat in tehnicile aerografului pe artistul impresionist Wilson Irvine. Primul model modern de aerograf a aparut in 1893, fiind prezentat de compania Thayer and Chandler la World Columbian Expozition in Chicago, acesta fiind inventat de Charles Burdick. Instrumentul avea aspectl unui stilou si functiona intr-o maniera diferita de cel inventat de Peeler fiind in mare parte identic cu aerografele moderne.

Design

Aerograful utilizeaza un curent de aer cu viteza mare(comprimat) ce trece printr-un difuzor de aer, astfel realizandu-se o forta de suctiune ce permite culorii sa fie impinsa din rezervor. Viteza mare a aerului pulverizeaza culoarea in particule foarte mici la trecerea printr-un dispozitiv de dozaj numit duza. Astfel culoarea este aplicata pe suport. Utilizatorul controleaza cantitatea de culoare prin actionarea unui tragaci variabil care are rolul de a retrage mai mult sau mai putin un ac cu varf foarte fin, ac ce reprezinta elementul de contrul din cadrul duzei. Gradul foarte fin de atomizare este ceea ce permite artistului sa creze efecte diferite folosind aerograful.

Aceasta tehnica permite amestecul a doua sau mai multe culori intr-o maniera deosebita, fara portiuni de “imbinare”, in care o trecerea se face de la o culoare la alta treptat. Imaginile aerografiate cu mana libera, fara ajutorul sabloanelor, au un aspect neomogen, cu margini slab definite intre culori si intre culorile din prim plan si cele ale fundalului. Un aerografist indemanatic poate realiza picturi cu un realism deosebit, de o fidelitate fotografica, sau poate imita aproape orice tehnica de pictura. Pictura in aerograf la un astfel de nivel necesita instrumente suplimentare cum ar fi sabloanele, si o foarte minutioasa planificare pe etape ale lucrarii..
Unele aerografe folosesc presiuni joase, in jur de 20 psi pe cand altele utilizeaza presini mai ridicate, in jur de 30-35 psi. Pistoalele de vopsit folosite la vopsirea automobilelor necesita presiuni de 100 psi su mai mult pentru putea pulveriza culoarea mai “groasa” folosint mai putin diluant. Acestea au capacitatea de a aplica un strat mai gros de culoare intr-un timp scurt pe o arie mai larga. Totusi anumite pistoale de vopsit numite “High-Volume Low-Pressure (HVLP)” sunt concepute sa pulverizeze aceasi cantitate mare de culoare fara a necesita presiuni sporite.

Tipuri de aerografe

Aerografele se clasifica in functie de trei caracteristici. Prima este actiunea pe care utilizatorul o efectueaza pentru a declansa fluxul de culoare, cea de-a doua este mecanismul prin care aerograful este alimentat cu culoare si cea de-a treia este in functie de punctul in care aerul si culoarea se amesteca.

Tragaciul

 

 Cele mai simple aerografe functioaneaza cu un mecanism cu simpla actiune, mecanism in care apasarea tragaciului pemite atat aerului cat si culorii sa circule prin corpul aerografului, pulverizand culoarea pe suprafata dorita. In general cele mai ieftine aerografe sunt cele cu simpla actiune. 
Aerografele “double action” separa functia prin care este eliberat aerul de cea prin care se ellibereaza culoarea, astfel incat prin apasarea tragaciului se elibereaza un flux de aer iar prin miscarea acestuia catre capatul opus duzei se dozeaza fluxul de culoare. Majoritatea aerografelor utilizeaza sistemul “double action”, acesta oferind un mai mare control utilizatorilor.

Alimentarea

Aerografele pot fi alimentate cu respectivul lichid prin gravitatie dintr-un rezervor situat deasupra aerografului, sau prin absorbtie dintr-un rezervor situat sub corpul aerografului sau lateral.

Punctul de amestec

Aerografele pot fi “cu amestec” intern sau extern. In primul caz amestecul dintre culoare si aer se realizeaza in corpul aerografului realizand o pulverizare mai fina a culorii. In cazul aerografelor cu ametex extern aerul iese din aerograf inainte s aintre in contact cu vopseaua, fapt care duce la realizarea unui amestec mai putin fin. Aerografele cu amestec extern se folosesc de regula pentru acoperirea unor zone mai largi si in cazul folosirii unor fluide mai vascoase. 

Read more...

CULORILE ACRILICE

Culorile acrilice sunt vopsele cu uscare rapida compuse din pigmenti si o emulsie acrilica polimerica. Culorile acrilice se pot dilua cu apa, dar devin rezistente la apa odata uscate. In functie de cat de tare este diluata o culoare (cu apa) sau modificata cu gel acrilic, mediu sau pasta, lucrarea finala poate semana cu o lucrare in acuarela sau in ulei, avand caracteristici unice care nu pot fi obtinute folosind alt medium.

Istoric

Comercializarea culorilor acrilice a inceput in anii 1950. Acestea erau culori pe baza de alcool mineral numite Magna, produse de Bocour Artist Colors. Culorile acrilice pe baza de apa au fost vandute ulterior ca vopsele “latex” pentru casa, desi dispersia in acrilic nu foloseste latex derivat din arborele de cauciuc. Vopselele latex pentru interior sunt in general o combinatie intre liant (uneori acrilic, vinil, pva, s.a.), material de umplutura, pigment si apa. Cele de exterior pot fi si un amestec copolimeric, dar cele mai bune vopsele de exterior pe baza de apa sunt 100% acrilice. La scurt timp dupa ce lianturile acrilice pe baza de apa au fost introduse ca vopsele pentru casa, atat artistii (printre primii se numara artistii in pictura murala mexicani) cat si companiile au inceput sa studieze potentialul lor. Comercializarea culorilor special dedicate artistilor solubile in apa a inceput in anii 1960.

Tehnici

Vopselele acrilice pot fi folosite atat pentru a obtine un final lucios cat si pentru a obtine unul mat. Ca si in cazul vopselelor de ulei, cantitatea de pigment si dimensiunea particulelor pot schimba gradul de luciu al lucrarii. Se pot adauga agenti pentru pierderea luciului. De asemenea, pentru a modifica nivelul de stralucire al lucrarii se pot folosi si vernis-uri.

In general, vopseaua acrilica nu mai poate fi indepartata odata uscata. Nu se poate dizolva nici cu apa si nici cu solventi slabi, desi alcoolul izopropilic poate indeparta o parte dintr-un strat proaspat de culoare. Toluenul sau acetona pot indeparta stratul de culoare, dar nu prea bine pata de culoare si nu sunt selective. Folosirea unui solvent va duce la inlaturarea tuturor straturilor de culoare, gesso acrilic, etc.

Pentru prepararea panzei se recomanda numai folosirea unui gesso acrilic special pentru pictura. Culorile acrilice nu formeaza un strat de vopsea stabil daca au fost diluate prea mult cu apa. Totusi, se poate reduce vascozitatea folosind medium-urile speciale.

Pictorii si culorile acrilice

Pana in secolul 20, artistii isi preparau singuri culorile atat pentru a spori longevitatea lucrarii cat si pentru a obtine pigmentarea si vascozitatea dorita sau pentru a controla folosirea materialelor de umplutura. Desi sunt disponibile in comert si pigmentii si medium-urile necesare prepararii individuale a vopselelor acrilice, amestecul manual nu se recomanda datorita uscarii rapide.

Pictorii in culori acrilice folosesc mediile acrilice pentru a modifica aspectul, rigiditatea, flexibilitatea, textura si alte caracteristici ale suprafetei picturii. Si pictorii in culori de apa sau ulei folosesc medii, dar gama celor acrilice este mult mai variata. Acrilicele pot adera la diferite suprafete, iar mediile se pot utiliza pentru a le imbunatati aceste caracteristic. Se pot utiliza si pentru a crea straturi groase de vopsea: gelul si pasta de modelare sunt folosite uneori pentru a obtine picturi in relief.

Acrilicele sunt folosite des in tehnica „grattage”.

Diferentele dintre culorile acrilice si cele de ulei

Principala diferenta intre acrilice si culorile pe baza de ulei este bineinteles timpul de uscare. Uleiurile ofera mai mult timp pentru amestecul culorilor si pentru aplicarea nuantelor pe substraturi. Acest aspect poate fi considerat un avantaj cand se doreste folosirea anumitor tehnici, dar si  un dezavantaj pentru artistii ce incearca sa lucreze rapid. Evaporarea rapida a apei din stratul de culoare acrilica poate fi amanata cu ajutorul mediilor pentru intarziere. Acestea sunt in general aditivi pe baza de glicol sau glicerina. In cazul culorilor acrilice, adaugarea unui mediu pentru intarziere incetineste procesul de evaporare al apei si permite folosirea unei cantitati mai mari de apa pentru diluare dar in acelasi timp pastrand consistenta potrivita a vopselei pentru lucru, pana cand stratul de vopsea este uscat.

Culorile pe baza de ulei au nevoie de solventi toxici, cum ar fi terebentina sau white spirit, pentru dizolvare sau curatarea instrumentelor, desi culori de ulei solubile cu apa au fost recent scoase pe piata pentru artisti. In al doilea rand, lucrarile in ulei se ingalbenesc in timp si devin din ce in ce mai fragile, iar in cateva decenii isi pierd flexibilitatea. In al treilea rand, este necesara respectarea regulilor ”gras peste uscat” pentru a asigura durabilitatea lucrarii.

Culorile de ulei pot absorbi o cantitate mai mare de pigment decat culorile acrilice, datorita faptului ca uleiul de in are un numar mai mic de molecule. Uleiul are un indice de refractie diferit fata de emulsia acrilica. 

Read more...

TEHNICA

Cum desenam o mana

Sa nu va inchipuiti ca este mai greu sa desenezi o mana decat alte lucruri, pentru ca nu e deloc asa.

Atunci cand invatati sa desenati o mana, trebuie sa va familiarizati mai intai cu structura de baza a mainii si cu proportiile : proportiile degetelor, ale degetului mare, ale palmei, ale dosului palmei. Daca mai si exersati putin sunteti pe drumul cel bun si-n curand veti desena maini asemanatoare cu cele din realitate.

 In imaginea alaturata mi-am desenat propria mana, in scopuri pedagogice.

Observati unde incepe mana efectiv : zona unde bratul se prelungeste cu incheietura, indicata in cadrul desenului prin linia 1.

Linia 2 indica primul rand de articulatii. Aceste articulatii reprezinta baza degetelor. In acest punct se opreste “corpul” mainii si incep degetele. « Corpul » mainii se suprapune cu palma, pe cealalta parte a mainii.
Trunchiul sau corpul mainii incepe la linia 1 si se termina la linia 2, asa cum se vede in aceasta schita.

 Linia 3 indica zona in care se termina degetele. Observati ca trunchiul mainii (cuprins intre linia 1 si linia 2) are aproximativ aceeasi lungime cu cea a degetelor (cuprinse intre linia 2 si linia 3).

Chiar daca aceste dimensiuni nu sunt exacte, aproximarea lor va ajuta sa invatati sa desenati maini (sau orice alta parte a corpului omenesc).

Ca pentru orice alt desen, si in cazul mainii trebuie sa gasiti proportiile generale… si, odata ajunsi in acest punct, sa o luati de la zero, pentru a reda toate detaliile cu acuratete. 

  

Al doilea sir de articulatii (linia 4) este situat aproximativ la jumatatea distantei dintre primul sir de articulatii (linia 2) si linia care marcheaza capatul degetelor (linia 3).

 

Observati ca degetul mare incepe cu aproximatie in mijlocul trunchiului mainii (A).

Daca degetul mare ar fi lipit de “trunchi”, varful lui s-ar termina in dreptul primului sir al articulatiilor degetelor.  Daca vreti sa va convingeti, priviti-va propria mana cu atentie. !

Read more...